Rafael Nadal și Andy Murray, cei doi jucători care au acaparat prima poziție ATP de-a lungul sezonului 2017, duc acum o luptă teribil de grea cu accidentările la șold. Ambii sunt forțați să stea pe tușă, așteptând ca durerea să se estompeze și să dispară, ca accidentarea să se vindece pentru a-și putea relua locul pe teren, ratând între timp turnee importante și lăsând un gol mare în tenisul masculin.
Colegi de generație, ambii trecuți de 30 de ani, Nadal și Murray completează acum o listă destul de importantă cu jucători de tenis care au suferit accidentări la șold. Murray a fost scos pe tușă de accidentarea la șold imediat după ediția 2017 a Wimbledonului, iar Nadal – la Australian Open 2018, după un 2017 încărcat cu 75 de meciuri – toate intense. La prima vedere, acest lucru poate fi pus cu ușurință pe seama stilului de joc extrem de dur pentru corp pe care ambii îl practică. Nadal este jucătorul care a dus la următorul nivel stilul de joc bazat pe efort herculean al lui Lleyton Hewitt, un sportiv care pare capabil în orice moment să returneze din cel mai îndepărtat punct al terenului. Murray este jucătorul defensiv prin excelență, avertizat de zeci de ori că trebuie să atace, mai ales în meciurile din primele tururi care, prin consum excesiv de efort, îl epuizau inutil pentru fazele următoare.
Problema este însă mult mai amplă.
Tenisul este un sport care uzează șoldul. Iată de ce
O statistică prezentată în „Sports Medical Journal”, într-un articol de specialitate publicat de doctorul Marc R. Safran, releva faptul că teste medicale au scos la iveală frecvența accidentărilor la șold în circuitul feminin încă din 2012. Mai precis, 18% dintr-un total de 125 de jucătoare care au fost incluse în studiu se confruntaseră cu accidentări și dureri la nivelul șoldului. Este adevărat, sportul de performanță, în general, supune corpul atleților la uzură și îi condamnă pe aceștia să evolueze aproape constant cu dureri. De la limita de jos a suportabilului până la cea de sus și dincolo de ea.
Doctorul Marc Safran afirmă că „tenisul este un sport în care șoldul este împins în timpul mișcării la extremele sale, supunând articulațiile și structurile de țesut moale asociate unor forțe foarte mari și potențial dăunătoare. Deoarece mușchii din jurul șoldului sunt importanți pentru transferul forțelor de la picioare la rachetă ca parte a lanțului cinetic, șoldul este supus la flexie (pentru a salva în extremis o minge joasă), extensie (în timpul serviciului, în faza târzie a etapei a patra, denumită în manualele de teorie „cocking phase” – care precede mișcarea de accelerare și momentul contactului efectiv cu mingea) și rotație în mișcarea din timpul servirii. Apoi, șoldul este solicitat cu precădere în mecanica foarte populară a poziției deschise din tenisul actual. Opririle și starturile bruște, precum și schimbările de direcție exercită forțe și mai mari asupra șoldului„, explică acesta.
Mișcarea cea mai solicitantă pentru șold în timpul executării serviciului, explicată într-o imagine într-un studiu marca „Biomechanics of the Tennis Serve”
Într-un manual tradus și disponibil pe site-ul Federației Române de Tenis – Biomecanica Tenisului Avansat – se arată că șoldul are rol important atât în faza de pregătire a fiecărei lovituri în parte, cât și în fazele următoare, de încărcare a membrului inferior și rotație a șoldului sau de finalizare a loviturii.
Poziția deschisă la lovitura de dreapta și predispoziția pentru accidentarea la șold
Direcția în care s-a dezvoltat tenisul modern contribuie la apariția unor accidentări la șold. Dispariția jucătorilor specializați pe o singură suprafață, uniformizarea suprafețelor de joc și frecvența tot mai mare a terenurilor hard sporesc presiunea exercitată asupra corpului jucătorilor.
Dincolo de asta, doctorul Scott Riewald vorbește despre o predispoziție în rândul jucătorilor de tenis către accidentări la șold dată de folosirea poziției deschise în timpul executării loviturii de forehand. Poziția deschisă și cea semi-deschisă se regăsesc cu precădere în tenisul modern. „În poziția deschisă, mușchii și structurile care întind șoldul drept (în cazul jucătorilor de mâna dreaptă) absorb forțe mari în faza de încărcare. Urmează contracția concentrică explozivă a acelorași mușchi, generând forța de la primele poziții ale lanțului cinetic. Forțele generate de picioare și trunchi sunt apoi transferate către corpul superior și, în cele din urmă, la rachetă. În tenisul modern, încărcarea și apoi descărcarea șoldului dominant este o caracteristică inerentă a forehand-ului deschis și este predată pe scară largă de antrenorii de înaltă performanță. Dar corpul trebuie să fie întărit pentru a suporta forțele substanțiale implicate, pentru a reduce riscul de leziuni corporale inferioare„, explică doctorul Riewald.
Aceste aspecte ale tenisului modern explică niște cazuri fără ieșire pentru sportivi de prim-plan din sportul alb.
Dramele din tenis: cariere încheiate pentru Guga Kuerten și Magnus Norman, doi jucători cu destine întretăiate
Gustavo Kuerten, brazilianul celebru pentru inima desenată în zgură pe terenul central de la Roland Garros, s-a retras în 2008, din cauza problemelor cronice la șold. „Am ajuns la limită din cauza condiției fizice„, declara Kuerten. Derulând, filmul carierei îndrăgitului ‘Guga’ s-a rupt în 2002. La un an după cel de-al treilea succes la Roland Garros, rămas și ultimul, Kuerten a fost nevoit să se opereze la șold. Era principalul favorit să termine anul pe primul loc, însă problemele medicale l-au tras în jos. Brazilianul a continuat totuși să lupte: a ridicat din nou un trofeu deasupra capului și a reușit șocul anului 2004, învingându-l pe autoritarul lider al momentului, Roger Federer, în turul trei de la Roland Garros, însă pe data de 1 septembrie era nevoit să anunțe lumea întreagă că se operează din nou la șold. Din acest motiv, în următorii patru ani, brazilianul a mai jucat doar 26 de meciuri în circuitul profesionist, iar cariera sa se încheia, lăsându-i lui ‘Guga’ sentimentul amar că nu a avut șansa de a-și împlini cu adevărat potențialului. „Cred că cei mai buni ani ai mei se aflau în fața mea în 2001„, trăgea concluzia Kuerten la retragere.
Chiar mai înainte de ‘cazul Kuerten’, tenisul asista la drama suedezului care ar fi trebuit să fie urmașul lui Borg.
Magnus Norman s-a trezit lovit din plin de o accidentare care avea să îi pună punct carierei în cel mai bun an al său: jucase prima sa finală de turneu de Mare Șlem, în 2000, la Roland Garros, salvase zece mingi de meci în fața lui Gustavo Kuerten înainte de a ceda, ratând astfel la mustață urcarea pe prima poziție ATP. Jucătorul care, cu doar doi ani în urmă se operase pe cord pentru a corecta o valvă din cauza căreia inimia sa bătea neregulat, avea lumea la picioare. Făcea parte din ‘generația de aur’ a Suediei, campioană în Cupa Davis în 1998. Momentul declanșator: Jocurile Olimpice de la Sydney. Accidentările la șold cumulate cu probleme la genunchi l-au trimis în echipa tehnică a conaționalului Thomas Johansson, pe care îl ajuta să se impună, în 2002, la Australian Open. Norman a rezistat puțin încăpățându-se să își mai acorde o șansă pe teren, până când s-a retras prematur, la doar 26 de ani. Trădat de șold, Norman a devenit mintea sclipitoare capabilă să modeleze decisiv cariere precum cele ale lui Robin Soderling sau Stan Wawrinka.
„Am fost aproape să câștig un titlu de Mare Șlem, aproape să fiu numărul unu. Le-am ratat pe amândouă. M-am accidentat pentru prima dată la șold, când eram numărul patru mondial. Nu am reușit niciodată după operații să revin acolo unde mi-aș fi dorit și a fost extrem de dureros să fiu nevoit să mă retrag la doar 26 de ani. Am simțit că am lăsat lucrurile neterminate în cariera de jucător și asta mi-a dat, probabil, motivația să ajut alți jucători”, Magnus Norman, pentru Realife Tennis
Diagnostic la 20 de ani pentru Brian Baker
Anul 2005 a adus în prim-plan o altă poveste, a americanului Brian Baker. Avea doar 20 de ani și primea unul dintre multiplele diagnostice incluse sub umbrela ‘accidentări la șold’: Impingementul femuro-acetabular (cunoscut în terminologia de specialitate drept FAI). În termenii cei mai simpli, oasele șoldului său, având o formă ușor anormală, au vătămat articulația. Cândva numărul doi la juniori, Brian Baker îl învingea în 2005 pe invincibilul Novak Djokovic, însă în continuare apăreau nu una, ci trei operații la șold și șase ani în care nu a putut juca nici măcar un singur meci de tenis. Voința americanului a fost însă fără margini: în 2012 intra hotărât pe teren, a dat lovitura la Wimbledon cu un parcurs până în optimi și construia o carieră târzie, care l-a dus până pe locul 29 ATP, la jumătatea lui 2017.
Hewitt și Nalbandian – căderi fără de ieșire
Traiectoriile carierelor lui Lleyton Hewitt și David Nalbandian nu s-au mai apropiat niciodată de maxim din momentul în care accidentările la șold au acționat brutal. La 27 de ani, rămas deja în urma noii generații de jucători cu inimi mari și foame de efort, Lleyton Hewitt s-a confruntat cu probleme fizice încă din martie 2008 și a făcut o greșeală pe care, anul trecut, fanii tenisului au observat-o la Andy Murray: a forțat, a continuat să joace și a intrat cu accelerația la podea la Jocurile Olimpice de la Beijing. Eliminat la simplu de Rafael Nadal, Hewitt și-a compromis starea de sănătate într-un meci de dublu infernal, împotriva argentinienilor Monaco și Calleri, pe care australienii l-au câștigat, 18-16, dar care l-a dus imediat la operație pe „Rusty’. Australianul a optat pentru operație artroscopică, minim invazivă, la șoldul stâng.
Revenirea lui Hewitt a fost relativă: a câștigat un trofeu – în mod surprinzător, pe zgură – și și-a trecut în cont o nouă prezență într-un sfert de finală la un Grand Slam. Însă începutul lui 2010 i-a adus lui Hewitt a doua operație, la șoldul celălalt, tot artroscopică. Lovitura anului: finala câștigată în fața lui Roger Federer, pe iarba de la Halle. Corpul lui Hewitt a continuat însă să cedeze – chiar dacă s-a retras abia în 2016, după un ultim raid în Top 40, ‘Aussie Rusty’ nu a mai fost însă niciodată același jucător.
Tot la 27 de ani a ajuns la cuțit și David Nalbandian – și tot din pricina șoldului. Cu principalele performanțe în turneele de Mare Șlem rămase în urmă, în perioada 2003 – 2006, argentinianul a ratat ultimele trei turnee de Mare Șlem ale anului 2009 din cauza unei operații la șold. Revenirea i-a fost imediat ciopârțită de alte accidentări la picior, marile sale partide și victorii venind pe mai departe în Cupa Davis, iar retragerea – patru ani mai târziu.
Mai-fericiții: Tommy Haas și Mike Bryan
Într-o carieră presărată cu nouă operații, Tommy Haas a trecut, parcă, cel mai ușor peste cea de la șold. Dintre sportivii ajunși la cuțit din cauza unei astfel de probleme, germanul a fost cel care a reușit revenirea cea mai strălucitoare. În 2010, s-a operat și la șoldul drept, și la umăr: a lipsit aproape un an, însă în 2012 l-a învins în finala de la Halle pe Roger Federer și a revenit în Top 20, iar în 2013 își stabilea cel mai bun parcurs al carierei la Roalnd Garros (sfert de finală), urcând până la limita Top 10 – pe poziția a zecea.
Mike Bryan este, de partea cealaltă, sportivul care, deși s-a confruntat cu o accidentare severă la șold, la 26 de ani, a scris filă de istorie după filă de istorie în proba de dublu. În 2004, Mike a fost la un pas de operație, luând în calcul această soluție după sfertul de finală pierdut la Jocurile Olimpice. A renunțat în ultimul moment și timp de trei ani, a jucat frecvent cu injecții cu Cortizon. A găsit remediul în abordarea holistică a medicului Patricia Ladis, rezidentă în Manhattan, după cum se arată într-un studiu de caz publicat de Forbes. Fizioterapeutul numărul unu de-a lungul Jocurilor Olimpice din 2004, Ladis s-a specializat pe tratarea problemelor musculare și ale articulațiilor sportivilor. Surorile Williams și Mike Bryan au devenit principalii ‘clienți’ ai săi. Armele sale: terapie de toate tipurile și o tehnică specială de re-educare neuro-musculară.
Mike Bryan a învățat, sub îndrumarea doctoriței Ladis, să capaciteze și să pună în mișcare mușchi inactivi, care au redus riscul apariției accidentărilor pe fond de stres și uzură la nivelul șoldului. Mike Bryan a învins durerea la șold, consolidându-și poziția de ‘cel mai bun jucător de dublu din istorie’, alături de fratele său.
„Jocul a devenit atât de fizic în ziua de astăzi, mare parte din forță o obții din partea de jos a corpului, prin răsucirea trunchiului. Pivotezi pe șold, iar forțele îl torsionează de 1000 de ori de fiecare dată când ieși pe teren”, Mike Bryan, pentru Forbes
Accidentările la șold devin din ce în ce mai mult o problemă a tenisului modern, la nivel general, lucru evidențiat și pus brutal în prim-plan de cazul recent al lui Andy Murray, care a ajuns la soluția finală a operației în luna ianuarie a acestui an după ce recuperarea nu a dat roade, dar și de problema de ultim moment a lui Rafael Nadal, un jucător abonat parcă aievea la probleme la nivelul membrelor inferioare, dar de la genunchi în jos, și care până în 2018 adunase toate problemele fizice imaginabile mai puțin pe cele la șold – de la apendicită la sindrom Hoffa, rupturi musculare la nivelul abdomenului, accidentări la picior și degete, probleme la încheietura mâinii, dureri la spate și la umăr.
„Un mușchi a fost afectat, nu un tendon – caz în care lucrurile s-ar fi complicat. Aspectul negativ: durerea a revenit într-o zonă care a fost deja afectată – dar acest lucru nu este deloc neobișnuit. Rafa se antrena normal și totul mergea bine. Trebuie să fim optimiști, pentru că mereu am fost așa – dar și realiști. Cu toate cele întâmplate, trebuie să fim precauți. Rafa va reveni atunci când va fi bine, iar obiectivul este sezonul de zgură”, Angel Ruiz Cotorro, medicul lui Rafael Nadal, pentru El Pais.
Șoldul se poate dovedi noul ‘călcâi al lui Ahile’ în tenisul mondial, unul din ce în ce mai solicitant din punct de vedere fizic, chiar dacă – paradoxal, media de vârstă crește, iar jucători de peste 30 de ani și-au impus clar superioritatea în 2017 și în start de 2018.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER